Întâiul an de viaţă, ultimul an de minor(at)…

MOTTO

Fii ţie însuţi credincios şi, astfel,

Aşa cum noaptea vine după zi,

N-ai să mai poţi fi prefăcut cu nimeni,

Drum bun – te aibă-n pază Cel-de-sus.

Polonius către fiul său Laerte, din ”Hamlet”, de William Shakespeare

“M-am făcut băiat mare”... conchideam eu pe ultima filă a jurnalului ţinut de mama, de când m-am născut şi până am împlinit 7 ani. L-am primit în dar la aniversarea vârstei rotunde: zece ani!. Asta am găsit eu de cuviinţă să scriu drept încheiere a celor peste o sută de file de jurnal, file frumoase la propriu, având drept chenar, în partea de jos a fiecărei pagini ori o corabie cu pânze, ori un peşte ţâşnind din valurile mării (vieţii?) pentru o gură de oxigen, iar pe margini, păpuriş, trestii şi păsări care se înalţă maiestuoase spre cer... Este un caiet chinezesc, frumos legat în piele şi mătase roşie brodată cu pagode si cireşi infloriţi, iar pe cotor scrie cu litere aurii DIARY. Este cel mai frumos dar de suflet pe care l-am primit şi în care e notat cu atâta duioşie, dar şi meticulozitate si rigurozitate, în ce condiţii am venit pe lume, dar şi despre primul zâmbet conştient, primul dinte apărut şi apoi căzut, primele cuvinte, primii paşi, prima zi de şcoală, primul bilet de dragoste şi alte lucruri minunate din viaţa unui copil, pe care ai vrea să le cunoşti când te faci cu adevărat mare.

La această concluzie matură am ajuns în acea zi tristă de sfârşit de decembrie, a anului 1999, ultimul an al secolului XX. Eram la bunica, în prima vacanţă de iarnă, fără bunicul dus la cele veşnice... În biblioteca lui văzusem de mai mult timp, o carte cu acest titlu, scrisă de Nicuţă Tănase. Am deschis-o şi am constatat cu stupoare că era o carte cu dedicaţie, pentru mama, cu ocazia împlinirii aceleiaşi vârste rotunde, în anul 1966. Coincidenţă, sau nu, în afara faptului că mi s-a părut cel puţin bizar, dacă nu hilar, ca un tată să-i ofere fiicei sale o carte cu un asemenea titlu, a fost prima oară când am citit o carte de bunăvoie. Mare lucru nu-mi amintesc, decât că am citit-o cu multă curiozitate şi că era o carte scrisă cu destul umor. Am găsit deasupra cărţilor şi un caiet Vocabular cu cântece pentru cor, al verişoarei mele, care atunci era “plecată la facultate”... Îşi notase prin anii ‘80, cu un scris mărunţel şi ordonat de “tocilară” versurile mai multor cântece, printre care şi pe ale acestuia:

“Noi în anul 2000
Când nu vom mai fi copii
Vom face ce-am văzut cândva
Toate visele-ndrăzneţe
În fapte le vom preschimba
Vom fi meşteri iscusiţi
Să vă facem fericiţi
Pe voi părinţii ce veţi fi
La a doua tinereţe
În doooooouăăăăăăăăăăămiiiiiiiii !

Suntem copii, însă vom şti
Să facem ţara ca primăvara.”

Exact la sfârşitul anului 2000 ea a plecat în Germania să studieze “Managementul Internaţional” şi de câteva luni lucrează ca angajată a unei firme internaţionale de consultanţă, “să facă ţara ca primăvara”... , între două avioane, adică să restructureze şi să reorganizeze o mare companie românească, acum cu capital majoritar străin.

Eu fac parte dintr-o altă generaţie. Am aflat mai multe denumiri date generaţiilor: “de sacrificiu”, “decreţeii” sau a părinţilor mei, căreia i se spune “generaţia pierdută”, cei pentru care Revoluţia sau ce-o fi fost ea a venit prea târziu. Eu m-am născut exact în zilele acelea tulburi. Atunci mi se spunea “Copilul Revoluţiei”, dar după ce lucrurile se vor aşeza şi adevărul istoric se va afla, oare cum se va numi generaţia mea?

*

Astăzi,

20 DECEMBRIE 1989

(Înainteprăznuirea Naşterii Domnului; Sf. Sfinţit Mc. Ignatie purtătorul de Dumnezeu )

…te-ai născut prin operaţie cezariană, care a început la ora 10.30, la Maternitatea Spitalului Cantacuzino din Bucureşti. Ai avut 3 kg greutate şi 50 cm lungime. Nota dată la naştere (scorul Apgar) a fost 7 la început şi 9, după 5 minute, deoarece a fost o naştere dificilă. Eu aveam “placenta praevia”, iar tu porniseşi pe drumul spre viaţă cu faţa înainte (medical - prezentaţie facială), probabil erai dornic de a vedea mai bine vremurile istorice în care te-ai născut.

Dar să-ţi povestesc mai pe larg, care au fost evenimentele care au premers venirii tale pe lume.

Pe 15 Decembrie am fost cu tatăl tău la Bucureşti, la un control periodic, pentru a vedea cum decurge sarcina. După calculele medicului şi ale mele tu trebuia să te naşti pe 25 Ianuarie 1990. Medicul primar Ioan Mocanu, (renumit la vremea aceea pentru practicarea “naşterii fără dureri”, în echipă cu renumitul anestezist Alexandru Coroianu, au inventat metoda, care consta în injectarea unei cantităţi infinitezimale de ketamină, un narco-analgezic, care nu inducea somnul, ci permitea participarea pacientei fără să simtă durerea) şi-a dat seama că eşti destul de mare pentru aproape 8 luni şi mi-a propus să mă mai vadă pe 10 ianuarie.

Am plecat de la maternitate la cumpărături. Era o criză îngrozitoare de alimente şi un drum la Bucureşti era un bun prilej pentru aprovizionare. Nu puteai cumpăra decât 200 g de salam feliat, arătând buletinul de Bucureşti. În mod tacit, vânzătoarele mai făceau şi excepţii, cum era cazul unei femei însărcinate. Cozile la care am stat, efortul şi oboseala au produs nişte semne îngrijorătoare, care vesteau apropierea naşterii. Aşa că ne-am întors imediat la maternitate şi medicul mi-a recomandat să fac o echografie, adică să vedem la un fel de televizor, cum stai tu în burta mamei.

Pe 16 Decembrie am făcut acest examen la spitalul judeţean din oraşul nostru. Doctorul de acolo nu a vrut să-mi spună dacă eşti băiat sau fată, deşi l-am rugat. Noroc că în acel moment a intrat în trombă, trântind uşa de perete, o asistentă care cu ochii direct în monitor a exclamat: ”Vai, ce ouţe mari are!”... Astfel am aflat cu bucurie că eşti băieţel şi vreau să-ţi spun că tare am fi vrut şi eu şi tata să fii băiat. Nici nu aveam un nume de fată pregătit. Dar echografia arăta şi că eşti destul de mare pentru aproape 8 luni, că eşti aşezat cam rău şi că placenta astupa calea naturală de venire pe lume, fapt ce părea că urma să se întâmple mai repede. Am telefonat în aceeaşi zi doctorului Mocanu, care a spus că pe 19 sau 20 Decembrie să mă internez, urmând ca pe 22 Decembrie (!) să mă opereze.

Tu însă te încăpăţânai să scoţi nasul afară şi erai destul de agitat. Cu greu am rezistat până pe 19 Decembrie şi, deşi nu mă simţeam bine, înainte de a mă interna am fost la coafor să mă fac frumoasă pentru întâlnirea mult aşteptată cu tine. Acolo am aflat că la Timişoara se petrecea ceva, nu prea ştiam ce, pentru că lumea se ferea să vorbească. Coafeza îi mărturisea cu glas scăzut unei colege că soţul ei, probabil militar de carieră, fusese concentrat de câteva zile acolo. Trăiam în frică şi teroare, pe lângă lipsurile materiale de tot felul, pe care ţi le voi povesti când vei fi mai mare.

În dimineaţa zilei de 19 Decembrie, pregătită sufleteşte (mă împărtăşisem în postul Crăciunului) am plecat la Bucureşti să mă internez. Am trecut pe lângă Televiziune unde s-au desfăşurat importante evenimente în zilele următoare. Ajunşi la maternitate la controlul medical de la internare, medicul a văzut că te grăbeşti grozav, dai din picioruşe şi mânuţe şi lupţi să vii pe lume, aşa că data operaţiei s-a stabilit pentru a doua zi.

Ziua de 20 Decembrie era frumoasă, senină şi neobişnuit de caldă pentru luna decembrie. Era ca o zi de primăvară...Soarele scălda patul meu cu razele sale aurii, care se strecurau, special parcă, pentru a ne mângâia, printre draperiile uşoare de un albastru calm, liniştitor. M-am rugat din tot sufletul să scăpăm amândoi cu bine...

La ora 10.15 m-a chemat o asistenă în sala de operaţie, păcălindu-mă că doctorul vrea să audă bătăile inimioarei tale, asta ca să nu mă sperie. De fapt operaţia începea. Aşezată pe masa chirurgicală priveam cupola de lumini din tavan, cu ochii măriţi de uimire pentru minunea care urma să se desăvârşească, într-un gest sublim, inegalabil, aducerea pe lume a copilului meu. În sală au intrat şi medicul chirurg – şeful clinicii şi anestezistul, dar şi nişte studenţi arabi la medicină, care au făcut puţină lecţie de anatomie, explicându-li-se cazul meu. Scena arăta ca în tabloul lui Rembrandt. Jena pe care o simţeam a dispărut odată ce anestezia generală îşi făcea efectul. N-am mai ştiut nimic până la ora 14, când îmi era îngrozitor de rău, vomam, ameţeam şi nu aveam aer. Nu înţelegeam de ce am răni pe cerul gurii. Îmi înghiţisem limba şi o domnişoară asistentă, pricepută de altfel, îşi folosise şi unghiile în tentativa ei de a mă salva,

Tăticul tău plânsese de mila ta şi a mea şi l-au tratat şi pe el cu Rudotel, ca să nu leşine pe acolo. L-am întrebat despre tine şi mi-a spus că acum eşti bine, dar că ne-a reanimat pe amândoi destul de greu.

Deci am sfidat pentru prima dată moartea, pentru că Dumnezeu ne-a avut în paza lui. Tata mi-a adus un superb aranjament floral din garoafe roşii, pe care cadrele medicale care intrau la Reanimare îl admirau.

Am cerut cu insistenţă să te văd şi eu şi, când mi-am mai revenit, cred că era ora 17, mi te-a adus la pat. Erai frumos, cel mai frumos copil din lume, iar cuvintele şi lacrimile de fericire mi s-au oprit în gât. Atât am putut spune: “Puiul mamei! Ce frumos eşti!”

Toată noaptea nu am putut dormi nu numai din cauza durerilor, dar a fost adusă o mămică în stare foarte gravă, care avea nevoie de transfuzii de sânge dintr-o grupă de sânge, care nu se găsea în spital. Până l-au găsit a durat ceva, apoi nu-i rezistau vasele de sânge, se spărgeau, ce mai, încă o luptă pentru a salva o viaţă. Mi s-a spus să o ţin tot timpul de vorbă, să nu o las să adoarmă. Am îmbărbătat-o în clipele acelea cum am putut şi eu, mi-am luat sarcina în serios şi am sporovăit vrute şi nevrute, îi puneam întrebări ca să-mi răspundă şi să mă conving că nu doarme. Avea trei copii şi lăuză fiind s-a apucat să spele rufe, până s-a pornit o hemoragie puternică. M-am rugat pentru viaţa ei. Spre ziuă şi-a revenit.

*

Caut pe “fratele meu: Google” şi găsesc scris în Wikipedia:

La 20 Decembrie 1989, în urma grevei generale a muncitorilor şi ocupării de către aceştia a Pieţei Operei, denumită ulterior Piaţa Victoriei, Timişoara a fost declarat "oraş liber de comunism". Seara, într–o intervenţie televizată şi radiodifuzată, Nicolae Ceauşescu s-a adresat populaţiei, declarând că evenimentele de la Timişoara sunt opera unor "huligani", "grupuri fasciste şi antinaţionale" .

*

21 Decembrie 1989

În această zi a venit tata să te declare la Sfatul Popular al sectorului 2, eşti deci bucureştean prin locul de naştere. S-a arătat vesel, fericit şi într-un fel era, dar nu a arătat cât de îngrijorat era pentru ceea ce se întâmpla afară. În dreptul hotelului Intercontinental s-a întâlnit cu coloanele de manifestanţi, unii venind dinspre Piaţa Unirii, alţii de la sediul CC al PCR unde tocmai se spărsese mitingul convocat de Ceauşescu. Manifestanţii cereau Libertate, Democraţie şi căderea Tiranului. Tata se grăbea să poată ieşi din Bucureşti până nu se blocau toate drumurile. Eu mai aveam de stat o noapte la Reanimare.

A doua zi urma să vin să te iau la sân. Aşteptam cu atâta emoţie revederea cu tine, dar noaptea ce a urmat a trecut tare greu. Se auzeau din stradă demonstranţii care scandau, un zgomot infernal de şenile de tancuri sau taburi şi camioane grele care hârjâiau cu zgomot piatra cubică cu care era pavată Piaţa Galaţi, ba chiar la un moment dat parcă se trăgea cu tunul. Eram speriată dar tot nu înţelegeam grozăvia de afară, Dacă întrebam pe câte o asistentă îmi răspundea monosiliabic, cu o faţă lividă şi speriată. Intuiam că se petrece ceva rău, dar nu-mi puteam închipui că se trage în oameni...

Era a doua noapte nedormită din multele care aveau să urmeze.

*

Urma Ziua cea mai scurtă, de aproximativ 8 ore şi Noaptea cea mai lungă de 16 ore, adică solstiţiul de iarnă (de la latinescul solstitium < sol – soare, stare – a sta > ).

SOARELE A STAT?

Desigur că nu, doar s-a aflat la cea mai mare distanţă de Ecuator...

*

22 Decembrie 1989

A trebuit să cobor din pat pentru prima oară de la operaţie. Durea rău, ameţeam, dar nerăbdarea de a veni la tine era mult mai mare. M-am mutat la salonul 7, unde am fost internată iniţial, m-am spălat, pieptănat şi rujat, totul cu un efort extraordinar, dar o făceam pentru întâlnirea cu cel mai iubit bărbat din viaţa mea (după tata, bineînţeles).

La ora 11.30 mi-am îndreptat paşii nesiguri, ţinându-mă de pereţii holului interminabil, care ducea spre Poarta Raiului. Am ajuns ultima la uşa mare capitonată în alb a salonului de copii. Mă simţeam ca o biată cerşetoare, care îşi cerea cu umilinţă copilul, darul cei mai de preţ dat de Dumnezeu unei femei.

Când s-a deschis uşa, soarele ce inunda încăperea m-a orbit cu razele lui, şi după ce ţi-am spus numele, încet-încet am început să disting pătuţurile albe, aliniate şi pe asistenta care te-a luat din patul cu numărul 20 (!), te-a desfăşat, spălat la funduleţ direct la robinetul de la chiuvetă, te-a pudrat şi te-a împachetat ca pe un cornuleţ, a mai tras şi două noduri zdravene laterale la scutece, şi mi te-a trântit în braţe cu viteza luminii, privindu-mă în ochi şi neînţelegând de ce mă bocesc...

Atunci te-am văzut mai bine. Aveai buziţa de sus uşor zgâriată, fruntea era vânătă, dar tot cel mai frumos copil din lume erai. Dormeai adânc, iar eu neîndemânatică nu reuşeam deloc să-ţi pun sânul în gură, N-aveam lapte şi tu nu deschideai gura, oricum am vorbit cu tine, te-am mângâiat pe obrăjorii ca două petale de trandafir, ţi-am dat şi vreo două bobârnace pe năsuc, pe bărbie, doar te vei trezi...

În sala de alăptare era un difuzor, la care tocmai se transmiteau poveşti pentru copii. La un moment dat, cineva a strigat nu ştiu de ce, privind pe fereastră, cum cadrele medicale fugeau spre poarta spitalului: “Foc!” Toate mămicile erau derutate. Trezite brusc din atmosfera aceea bucolică ar fi fugit şi ele, dar erau cu pruncii în braţe şi pasul nu le-ar fi fost prea sprinten...Ne-am lămurit când la aparat s-a anunţat: “Ceauşescu a fugit! “. Au urmat momente de o frenezie neînchipuită: lumea râdea, cânta, plângea, se îmbrăţişa şi juca după horele îndrăcite care răsunau din difuzoarele date la maxim. Eu nu prea mă bucuram pentru că, parcă nu era “a bună” atâta veselie, cine ştia ce va urma? Şi ce-a urmat a fost îngrozitor. Seara, “teroriştii”, armata, gărzile patriotice au început să tragă. A urmat noaptea cea mai lungă din câte au fost... Mitralierele, trasoarele şi tunurile făceau un zgomot asurzitor, la difuzor se învălmăşeau veştile cele mai alarmante, că se trage în spitale şi maternităţi, că apa de la robinee e otrăvită, că arde Biblioteca Centrală, că se trage în Muzeul de Artă şi Palatul Regal...Iar eu aşteptam moartea, nu aş spune cu seninătate, deşi gândul că eram spovedită şi împărtăşită îmi dădea o oarecare linişte, dar rugându-mă Domnului să ne scape şi de astă dată. Veneam la întâlnirile cu tine din trei în trei ore şi asta îmi dădea un pic de curaj şi sentimentul că nu sunt singură, că am cu mine pe cineva de-al meu, drag. Sigur că mă gândeam acasă la tata şi la părinţii mei, dar noi doi trebuia să luptăm împreună, în numele vieţii şi pentru VIAŢĂ, ocrotiţi de Dumnezeu. Era camuflaj ca în vreme de război, mămicile şi-au pus păturile în geam, iar la voi erau salteluţele puse una peste alta, pe muchia subţire, astfel încât să acopere integral ferestrele înalte. Vă alăptam pe holul lung de la capătul Raiului, pe scaunele recuperate din sala acum nefolositoare, la lumina unei lămpi cu gaz. Şi în sala de naşteri se folosea acelaşi mod de iluminat, cunoscut de altfel tuturor românilor, obişnuiţi cu desele întreruperi de lumină şi căldură.

*

23 Decembrie 1989

După o noapte cumplită a urmat o dimineţă însorită, dar cerul, spre răsărit era purpuriu şi brăzdat de nori vineţii-roşiatici. Încă nu aveam dimensiunea reală a măcelului care se petrecuse. Copii şi tineri muriseră ca nişte miei nevinovaţi, pentru ca noi să trăim o viaţă liberă, demnă şi îmbelşugată. Trăiam cea mai sângeroasă Revoluţie din câte au avut loc în acest an în Europa.

Şi eu aveam lupta mea de dat. Voiam să te alăptez. Abia în ziua aceasta a început să vină puţin lapte. Mă mulgeam singură, rugam şi o asistentă mai in vârstă şi pricepută să facă asta, ca să se desfunde canalele lactofore. Era foarte dureros, dar răbdam pentru tine, pentru a-ţi putea oferi hrana cea mai preţioasă pentru un copil. S-a pornit ceva, dar tu erai tare obosit după naştere şi nu aveai putere să sugi. Cu acordul asistentei, dar fără să afle mama ei am luat la sân o fetiţă, Erika-Cristina, venită pe lume prin faimoasa tehnică “fără dureri”. Deşi mama avea doar 16 ani, fetiţa născută în aceeaşi zi cu tine era foarte viguroasă şi mâncăcioasă. N-avea nevoie de o doică, dar i-am mulţumit în gând şi ei şi mamei. Veneam cu regularitate la tine, dar tu dormeai...şi erai atât de plăpând...Am făcut injecţii pentru stimularea lactaţiei, trebuia să beau lichide, dar nu apă de la chiuvetă, că era “otrăvită” şi nimeni nu putea veni la mine să-mi aducă şi nici nu avea voie. Cumpăram un litru de ceai de muşeţel cu 20 lei, făcut în spital, pe reşou. Mâncarea era proastă, cu sacrificii preparată şi adusă, dar o mâncam să am din ce face lapte. Tu, în schimb, decât să sugi la sân, preferai biberonul cu lapte praf, care-ţi picura în gură fără niciun efort. Am făcut şi febra laptelui, transpiram abundent şi udam cămăşile una după alta...

Lupta mea părea zadarnică...dar perseveram...

Tata ne dădea telefon şi părea vesel şi ne încuraja. Numai el ştia prin ce trecea când vedea ce se transmite la televizor. Se trăgea în continuare, se aduceau morţi şi răniţi şi la noi. Spitalul era apărat de gărzile patriotice. S-a tras şi la poartă...dar se auzeau şi mitralierele de la o unitate de securitate din strada Dimitrie Lemnea.

*

25 Decembrie 1989

- Crăciun însângerat! ...dar primul Crăciun liber! -

M-am trezit de dimineaţă, dormisem o oră sau două şi am luat puţină anafură pe care o păstram de când fusese Patriarhul Teoctist la Catedrală, în octombrie şi ne-a binecuvântat şi pe noi doi atunci. Am primit de la asistenta în vârstă, care mă simpatiza, o felie de cozonac făcut de ea. Am împărţit-o cu mama Erikăi şi cealaltă colegă de cameră, care avea tot fetiţă Mara, iar soţul ei era ofiţer de securitate şi nu ştia nimic despre el de câteva zile. N-am mâncat ceva mai bun şi mai “din destul” ca atunci. La prânz am primit câte o portocală şi două sarmale. Erau câţiva ani de când nu mai mâncasem o portocală...

În această zi, Ceauşescu şi nevastă-sa (că altfel nu-i pot zice) au fost grabnic judecaţi şi împuşcaţi. Focul armelor s-a mai potolit parcă, dar tot cu pături în geam şi cu lumina stinsă stăteam... Ả la guerre comme ả la guerre...

*

26 Decembrie 1989

Astăzi domnul doctor mi-a scos firele de la operaţie şi s-a declarat mulţumit, lucru pe care l-am făcut şi eu apreciindu-i competenţa şi grija cu care ne-a salvat vieţile amândorura. A doua zi urma externarea. Încă se trăgea...

*

27 Decembrie 1989

- Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan –

La muţi ani, Ştefăniţă! ţi-au spus prin vocea mămicilor lor, Erika şi Mara

Acasă, însfârşit acasă!

Înainte de a veni în Bucureşti am plâns, parcă aveam o presimţire rea. Era prima dată când plecam pentru mai mult timp de acasă. Acum doream reîntoarcerea, deşi drumul se anunţa periculos.

Tata şi bunica au venit în Bucureşti trecând prin locurile unde se desfăşuraseră evenimente importante ale Revoluţiei, Otopeni, Casa Scânteii, Televiziune....Au avut mult curaj şi noroc. M-am grăbit cât am putut să-mi strâng lucrurile. Mi-am luat rămas bun de la domnul doctor, mulţumindu-i încă o dată şi remarcând că Dumnezeu a fost alături de noi, mi-a confirmat îngândurat: “- Da, doamnă, Dumnezeu, după inima omului, ne-a ajutat să scăpăm”…

După ce te-a îmbrăcat şi pe tine o mamaie, care era de la Comitetul de sprijin al mămicilor din spital te-a dus în braţe până la poartă unde eram aşteptaţi.

Când a deschis uşa maternităţii, acea femeie, întocmai unei ursitoare a spus: “Să păşim cu dreptul în lume!” Şi am păşit cu piciorul drept amândouă, într-o lume şi viaţă care sper să fie liberă şi frumoasă pentru noi toţi românii. Intrasem în spital în vremuri de dictatură şi am ieşit în răsărit de libertate...

Afară era un aer sticlos şi se aşternuse o zăpadă imaculată, care a acoperit sângele şi durerea tuturor cu albeaţa şi puritatea ei. Parcă se răsturnaseră şi anotimpurile. Am intrat primăvara şi am ieşit iarna...

Tata era obosit şi speriat, dar a condus maşina cu atenţie, deşi cu viteză. Din loc în loc ne opreau “filtre” de pază, formate din civili. gărzi patriotice şi militari. Se uitau mai atent în portbagaj şi pe bancheta din spate a maşinii, curioşi să vadă ce pachet ţinea bunica în braţe, să nu cumva să fie arme. Se lămureau repede şi nu mă mai puneau să cobor când auzeau că sunt operată. Ai fost admirat prin geamul maşinii şi salutat cu semnul victoriei, iar o tânără cu banderolă tricoloră, jenată probabil că ne-a suspectat de ceva, sau pentru că aşa este obiceiul ţi-a pus 10 lei la portbébé. Doar erai “Copilul Revoluţiei”, dar şi “Copilul Libertăţii”…

Când am ieşit din Bucureşti am răsuflat uşuraţi şi, ca un făcut, a ieşit un soare frumos, deşi cu dinţi, care ne-a călăuzit până acasă.

Tata ne-a pregătit o venire ca în filme. A făcut curat şi a aranjat casa ca un pahar. În camera noastră a instalat pătuţul alb cu poze, care a fost al verişoarei tale, în locul cel mai ferit de curent şi peste toate, ca o încununare a curăţeniei a pus vaze cu flori. Eu iar am plâns, dar de data asta de iubirea, bucuria, fericirea şi împlinirea pe care le simţeam ieşindu-mi prin toţi porii. Te-am desfăşat pentru prima oară şi ţi-am examinat mânuţele cu degeţele lungi şi subţiri şi picioruşele şi trupuşorul să mă conving că eşti întreg şi sănătos. Erai opărit, aveai icter fiziologic, o vânătaie pe funduleţ şi stomatită. Dar astea urmau să se rezolve...

*

Jurnalul se încheie cu serbarea onomasticii mele, peste 7 ani, în anul 1996.

Dau repede “căutare” pe Google: “dicţionar onomastic Ştefan”. Sunt curios ce semnificaţie are numele meu:

ŞTEFAN (în limba greacă) - "purtătorul cununei Învingatorului”

Mi-am chinuit mult părinţii când eram mic. Ei spun că am avut colici până la doi ani. Urlam noaptea, nu mâncam orice şi nu dormeam decât legănat cu perna pe picioare şi nu oricum, trebuia să mi se cânte vocal, la cerere: pe ăla cu “cucul” si erau vreo trei, pe ăla cu “trenul”, pe ăla cu “elefantul” şi altele. În ce mare încurcătură mi-oi fi pus mama când am pus-o să cânte pe ăla cu “liftuleţul”, pe care a trebuit să-l compună pe loc… Trebuia în acelaşi timp să bată şi din palme…Tata îmi spunea pe la 3 ani poveşti cu poliţişti de rămâneam cu gura căscată şi fiindcă eram la masă haţ! îmi mai băga în gură puţină mâncare, pe care eram nevoit să o mestec şi să o înghit, până la următoarea fază palpitantă. O nenorocire să ai un asemenea copil…

Bunica îi consola spunându-le că cine e rău când e mic, se face bun când e mare…Oare?

Am 1,85 m înălţime şi port 44 la picior! Ştiu să fac mobilă din plăci melaminate şi să zugrăvesc, să vopsesc, să pun gresie şi faianţă şi să meşteresc aproape orice prin casă. Îmi plac foarte mult maşinile şi iau lecţii de conducere şi învăţ legislaţia rutieră. Mai e puţin până îmi voi lua carnetul de şofer.

Din vara aceasta sunt posesorul Certificatului de conoştinţe avansate în limba engleză ESOL emis de Universitatea Cambridge, după un examen destul de greu.

Am paşaport de anul trecut când am fost cu părinţii cu maşina, pentru prima dată în viaţa lor şi a mea în afara ţării, în S-V Germaniei, landul Baden-Württemberg şi la Strasbourg la Consiliul Europei. Anul acesta am zburat prima oară cu avionul împreună cu verişoara mea, la ea acasă la Magdeburg. Ce senzaţie minunată ai când eşti deasupra vălătucilor de nori albi şi pufoşi, şi acolo sus este cerul albastru şi soarele… Am văzut cu ochii mei cum un oraş – Berlinul - a fost despărţit după război de un zid, din care acum a rămas doar Poarta Brandenburg şi o linie roşie în locul zidului dărâmat în 1990, care trece şi prin magazine, clădiri, peste parcuri şi drumuri, ca o cicatrice urâtă pe faţa istoriei omenirii, care nu te lasă să uiţi ce pare de neînchipuit: un oraş în inima Europei, împărţit în două de sisteme sociale diferite, comunismul şi capitalismul…

Mi-ar plăcea să trăiesc acolo, dar nu departe de ai mei…

Anul acesta trebuie să trag tare cu învăţatul. Am 4 meditaţii pe săptămână pentru că la şcoală nimeni nu face nimic. Ne plictisim de moarte şi multe ore nu se fac…Mă gândesc să dau la o facultate cu profil tehnic sau/şi economic, ceva cu calculatoare şi limba engleză, aici nu sunt prea hotărât…

Cu dragostea nu stau prea bine. În clasa întâi scriam primul bilet de dragoste Teodorei, colega mea, care sfioasă şi ruşinată, mi l-a aruncat într-o băltoacă în curtea şcolii. Descifrez biletul mânjit pe care l-am găsit păstrat tot de mama, săraca: “Ştiu că între noi nu poate fi vorba decât despre prietenie. Simt pentru tine ceva mai mult decât atât. Cred că ştii că-mi place de tine, dar îţi respect sentimentele şi vreau să fii de acord să rămânem prieteni şi să ne împărtăşim gândurile şi părerile. Cu dragoste, Ştefan” Când am dat examenul de capacitate ne-am reîntâlnit la acelaşi liceu. Suntem în clase paralele. Doar ne salutăm şi vorbim foarte rar.

Prima dragoste adevărată şi împărtăşită a durat un an. Aproape din nimic s-a terminat. Ne-am cunoscut la mare în vacanţa de vară în 2005. Era din Slatina şi am făcut vreo câteva drumuri cu microbuzul la ea acasă şi ea la mine. Am vorbit zilnic la telefonul mobil şi pe chat. Ea are acum 19 ani şi e studentă la chimie în Bucureşti. Cine ştie dacă drumurile noastre se vor mai întâlni vreodată.

Tânjesc şi eu după dragoste, ca orice tânăr, dar nu oricum şi cu oricine.

Ai mei îmi spun că nu e acum timpul pentru asta şi contează să învăţ, că ceea ce am eu în cap şi ştiu să fac cu mâinile mele mă vor ajuta să fiu cineva în viată. Am destule contra-argumente din cotidian, dar îi văd pe ei cât se chinuie să-mi ofere mie un trai decent din muncă lor cinstită şi nu pot să-i contrazic, Uneori îi necăjeam când la întrebarea ce vreau să mă fac le răspundeam “cămătar!” Am găsit o notiţă pe la sfârşitul caietului roşu cu metode de a face bani: 1) să fac desene şi să le vând cu 5000 lei, 2) să fac suc din sare de lămâie şi zahăr, 5000 lei paharul şi 3) să fac invenţii să le vând cu 100000 una...

Peste puţin timp voi deveni major! Ce avantaje voi avea? În afară de petrecerea de majorat pe care mi-o doresc de pomină, de posibilitatea de a avea carnetul de şofer şi că nu voi mai avea nevoie de acordul părinţilor pentru a călători singur în lume, din punct de vedere legal, că altfel...s-avem raison!...nu prea văd ce? Ah, da, să-mi exprim votul liber! Nu prea mă interesează politica acum ... poate peste vreo douăzeci de ani...dacă nu vine Asteroidul acela...